calator
Călătorii

Despre calatorii, bani si timp

Cat eu scriu aici, pe ryanair.com stau si se plictisesc bilete de avion la preturi derizorii. Milano cu 8 euro, Atena cu 15, Berlin tot cu 15 euro. Cert, preturile sunt doar intr-o directie. Si de la Bucuresti. Dar daca imi spunea cineva, acum 13 ani, cand am zburat prima data la Paris de la Chisinau, cu bilet de 500 de euro si acela prin pile, deoarece nu mai erau locuri la un pret atat de mic, ca intr-o zi, trezindu-ma dimineata si avand chef de o calatorie, as intra pe net si in 5 minute m-as face cu un bilet de 5 euro spre un oras european, nu as fi crezut… sau as fi crezut ca mi se intampla cel mai frumos lucru.

Si, chiar… el se intampla. Indiferent de cat ni se pare de complicata viata si relatiile cu oamenii care ne inconjoara, acum poti sa te scoli dimineata, sa vrei sa calatoresti si sa o faci. Si pentru asta nu mai ai nevoie de sute sau mii de euro sau dolari. Tot ce iti trebuie este deschidere si curiozitate.

Cand cineva imi spune ca nu are timp pentru calatorii, nu-l cred. Cand imi spune ca nu are bani, nu-l cred nici atat. Un bilet de avion acum costa cat o pereche de sandale la reduceri, iar drumul tur-retur spre Bucuresti cat o rochie de la un outlet. Biletul meu la Milano a costat cat o bere (0.5 l) la halba de plastic in acelasi Milano sau o bere mica (0.33 l) la o terasa dintr-un cartier bun din Torino. Chiar si cu un venit modest, daca zilnic am fi atenti la cheltuieli si ne-am schimba unele comportamente consumeriste, avionul ar deveni a doua noastra casa, iar un rucsac de 28 l (unul destul de mic) ar fi mai mult decat suficient pentru a cara dupa noi toate cele necesare unei vieti nomade.

Cum ramane cu timpul, veti intreba? Timpul se ia din reparatii inutile, din week-endurile in care nu faci nimic, din jobul care te nefericeste, din concediile in care faci curat in casa, din zilele de sarbatori in care iesi la frigarui cu prietenii. Timp intotdeauna se gaseste, daca vrei. Iar daca nu vrei, intotdeauna se gasesc argumente, scuze, explicatii. Been there, done that.

Eu n-am sa ma satur sa repet ca cea mai buna investitie pe care o putem face pe parcursul vietii este calatoria. Cat timp, unde, cum decide fiecare in parte. Pentru cineva e suficient o saptamana, pentru altcineva – 3 luni este exact ceea ce-i trebuie. Trei zile de aer nou si oameni noi, pot parea, pentru unii, cat un an. Un an in care te-ai umplut de forte, de idei, de inspiratie, de oxigen. Un an in care te-ai re-inventat.

Pana la sfarsitul verii a mai ramas o luna. Daca nu va incomodeaza caldurile si sunteti gata sa le infruntati cu un rucsac in spate, nu stati pe loc. Bilete mai sunt. Destinatii la fel. Daca va e frica sa zburati, faceti auto-stopul, mergeti pe jos, cu trenul, cu autocarul. Gasiti prieteni, rude la care sa stati. Inregistrati-va chiar azi pe couchsurfing.com, ca sa puteti dormi maine la localnici din orice tara. Cautati hosteluri, care sa corespunda bugetului sau purtati dupa voi cortul. Solutii intotdeauna sunt. Iar pofta vine mancand.

Hai, la drum!

Foto: Bologna, 2016

Today's Posts: July, 29

Jurnal

Paolo

Paolo. Nu-mi puteam rupe ochii de la strunga dintre incisivii lui. Cat vorbea, imi imaginam cum ma transform intr-un sarpe si-mi fac cuib acolo.

Paolo avea degete lungi. Subtiri. Imi incolaceam ochii in jurul inelarelor lui si pluteam sub apa, in timp ce el gesticula, cu tigara in mana dreapta.

Paolo avea ochii mari, cafenii. Ei se uitau la lume surprinsi, naivi, intrebatori. Paolo avea mai multi ani decat mine, dar stiam ca pot sa-l apuc de gat, sa-i soptesc ceva la ureche si el ar merge acolo unde i-am spus ca dorm mormolocii cand obosesc sa inoate.

Paolo era nebun. Si trist. Noi numaram pasii din piata vechiului circ pana la gura metroului si celebram fiecare al zecelea pas, cu un gat de bere ostenita din paharul de plastic pe care eu il duceam ca trofeu al unei seri de vara in care ma scaldasem in admiratia unei armate de italieni, care mergeau in urma mea pe strada, ma apucau de umeri atunci cand trebuia sa ma opresc la semafoare, imi declamau complimente siropoase, pana pufneam toti de ras si de caldura.

Paolo era ca o briza de vara. Nu. Mai bun. Paolo era ca gura de apa dupa un maraton in Sahara. Paolo era viu. Ii simteam viata, pulsand in fiecre cuvant. Paolo ma contrazicea. Paolo ma invata sa fumez din mers. Paolo isi baga mana in parul meu si o pierdea acolo. Paolo cauta. Si nu gasea.

Paolo este ca o zi de iulie. Lunga. Torida. Care astepti sa se termine mai repede. Pe care vrei s-o speli de pe tine, stand in cabina de dus cu capul sub jetul rece.

Paolo este ziua de iulie de care ti-i dor in diminetile de noiembrie. Si chiar si in serile de august.

Călătorii

Gorgona de la Florenta

Ea a intrat in camera noaptea. A aruncat cheile pe noptiera de sticla, s-a impiedicat de ventilatorul de langa usa, a injurat si s-a trantit pe patul de jos. Toata carcasa constructiei de doua etaje s-a cutremurat si, odata cu ea, eu. Am deschis ochii. Nu era greu. Nu adormisem strans. Orasul, care intra pe geam si mi se baga in urechi, ma innebunea. Unii oameni nu au somn. Am intins capul peste bara metalica. Muream de curiozitate sa o vad. Toata seara am inconjurat rucsacul ei mare, proptit chiar de scara pe care trebuia sa urc pe partea mea de pat. De rucsac avea legat o punga din plastic din care curgeau flori artificiale, prinse candva intr-o coronita.

Ea s-a ridicat. I-am vazut capita de par de culoarea focului. Lung, incalcit, mult, salbatic. I-am auzit vocea joasa, ragusita. Nu stiu cu cine vorbea, dar vorbea. A trantit usa iar. S-a dus sa se spele.

Dimineata, de la caldura si zgomot, ne-am trezit toate. In afara de ea. Am coborat din pat si i-am vazut corpul de iapa tanara intins peste cearsaful mov. Era in pantaloni scurti si maiou. Partea stanga a spatelui ii era acoperita cu un tatuaj verde. Langa pat erau aruncate o pereche de cizme de piele. Negre, grosolane. Exact ca vocea ei.

Nu stiu ce a facut ziua. Seara, cand a revenit, citeam. Purta o rochie verde aprins, din dantele ieftina. Spatele ii era gol. Tatuajul i se prelingea peste toata crupa. M-am ridicat intr-un cot si i-am aruncat o privire. Avea buzele rosii cu o nuanta de portocaliu. Nasul ii era mic si carn. Barbia vicioasa.

Ea toata era un viciu.

A spus ceva. Si-a strans lenjeria si s-a dus sa caute unde sa si-o spele. Avea intre buze o tigara stinsa.

Dimineata urmatoare, s-a trezit indata dupa mine. Eu sedeam pe fotoliul de lozie, cu fundul pe perna de catifea rosie, imaginandu-mi ca sunt in una din cele mai bune case florentine, si scriam ceva. Ea si-a tras un sort si un tricou cu paiete, s-a intins pe podeaua murdara si a inceput sa-si dezmorteasca incheieturile ostenite.

M-am infipt cu ochii in ea. In picioarele ei groase, strabatute de vene fine, violete. Ma gandeam ca are un inceput de varicoza. “De la baut”, imi trecuse prin cap, desi, habar nu aveam cum facusem legatura. In bratele ei tatuate, vinete si singuratice, care se plimbau dintr-o parte in alta, imitand exercitiile pe care le fac oamenii preocupati de sanatatea lor. Ii priveam talpile aproape negre si nu puteam sa ma abtin de la gandul ca nu-si spalase in ajun picioarele, inainte de a se baga in pat. O vedeam acolo, pe podeaua de gresie, acoperita cu fire de praf, par, talpi murdare si istorii de tot felul, intinsa ca o meduza toxica, cu margine mov, dantelata.

Meduza, cu parul impleticit cu serpi, privirea careia asa si nu am prins-o…

M-am dus in bucatarie si mi-am turnat cafea. Ea a intrat, si-a facut din picioare o tartina din paine alba cu o lingura de gem de caise. A bagat-o in gura si a trantit usa dupa ea. Eu mi-am spalat cana, mi-am luat rucsacul si am iesit pe scara. Cand am ajuns in strada, ea sedea pe singura treapta din fata usii. Isi decojea un ou.

Nu i-am spus nimic. Am lasat-o in urma. In costumul ei cu paiete. Si in ghetele batute cu cristale minuscule. Cu parul ei, cu tot.

Călătorii

Milano e un barbat

Milano e ca un barbat frumos. Elegant. La care nimic nu e in plus. Un barbat in sosete de matase, pe care poti sa le vezi intre pantalonul croit exact pe picior si oxfordul din piele buna, cand el trece grabit pe langa tine pe o strada ingusta.  Milano e un italian in jur de 40 de ani, cu pasul alert, parul foarte scurt sau ras, asa cum il poarta Eros Ramazzotti.

Milano e un barbat cu barba. Barbi mari, barbi mici. Pometi nerasi. Barbii zgrunturoase. Barbi prin care sa-ti treci degetele. Barbi facute sa zgarie buzele si copasele femeilor.

Milano este barbatul in camasa din bumbac cu manicile rasuflecate. El are talie.  Si spatele drept. Pentru ca barbatul din Milano alearga. Si pentru a te convinge de asta, nu e nevoie sa cauti mult. E suficient sa stai un sfert de ora in parcul de langa castel.

Milano e un barbat cu gesturi moi. El te atinge de cate ori trece pe langa tine. Pentru ca esti femeie. Si pentru ca el adora calitatea. Iar pielea de femeie este pielea de cea mai buna calitate.

Jurnal

12

Au trecut 12 ani.

De 12 ani invat sa ma iubesc si sa-mi rup bucatica de soare care mi-a fost promisa la facerea lumii. Desi, a trebuit sa incep cu ruperea catorva ore de somn, apoi a plapumei, apoi a minutelor in care sa pot avea liniste.

Cu 12 ani in urma am nascut. Si bine ca am facut-o atunci. Azi cred ca n-o mai faceam. Am devenit prea interesata de mine, de ceea ce fac, de viata mea, de sufletul meu si cu greu imi imaginez sa renunt la tot imperiul pe care mi l-am construit in cap, pentru a naste un copil. In plus, azi inteleg ce responsabilitate enorma iti iei atunci cand aduci pe lume o viata noua si cat de multe trebuie sa-ti asumi; azi am ajuns sa inteleg si cat de multe mai am de invatat si ca anii pe care ii am in fata, vreau sa mi-i ofer in dar. Doar mie.

Azi a inceput prima zi din urmatorii 12 ani. Inca 12 ani decisivi, ani in care Ilinca isi va incepe viata de femeie, in care va trebui sa invete independenta, compromisul, lupta pentru ceea ce e al ei, libertatea spiritului, a miscarii si stima de sine. Eu va trebui sa invat sa fiu mai indulgenta. Cu mine si cu cei apropiati. Sa nu-mi setez limite. Sa nu ma consum, cautand argumente de ce “nu”, ci, pur si simplu, sa las sa fie “da”.

Cei 12 ani fata imi par acum mai importanti, mai complecsi, mai decisivi decat cei pe care i-am trecut deja.

noi
Jurnal

Aceasta zi in istoria blogului

1.7.2015/11 ani

Pe 30 iunie 2004, Olanda pierdea de la Portugalia in semifinala pentru Cupa Europei. Eu priveam cu jumate de ochi, mai mult ca sa fiu cumva in tema, deoarece locuiam in Olanda si simtul patriotismului era in floare.

Pe langa faptul ca in ultimile luni cu mine nu se vorbea despre politica, filosofie, religie sau, pur si simplu, despre ce mai fac oamenii din lume, si asta ma facea sa scriu mesaje de disperare prietenilor de acasa, moasele olandeze au calculat gresit. Ele au spus 23 iunie. Medicul din Franta, care credea mai mult in metodele moderne, decat in centimetrul cu care in Olanda mi se masura burta, a spus – 4 iulie.

Pe la 10:30 mi-am ridicat burta si m-am cotilit pana in dormitorul de la etaj. M-am intins in pat, oarecum convinsa ca e nu voi mai naste niciodata, si am desfacut Le Canard enchaine, unicul ziar care se citea cu sfintenie in familia noastra.

Poc. Un val cald, de apa din Marea Caraibelor, laptoasa si blanda, a spalat picioarele mele. Am tras ceva pe mine, mi-am luat tatal copilului de mana si dusa am fost.

Ilinca s-a nascut a doua zi dimineata, la 9:16. In sala de nasteri eram eu, moasa si tanarul tatic. Moasa a scos copilul, mi l-a pus pe burta si a iesit. Ilinca era negricioasa si semana leit cu bunica mea.

Eram curioasa. Mai mult decat orice. Voiam sa cunosc omul care a venit pe lumea asta datorita mie. Nu mi-am imaginat nicio clipa ca cele 50 de centimetri imi apartin. Pe burta mea era intinsa o fiinta atat de noua, de diferita, atat de altfel decat tot ceea ce sunt eu. Si trebuia sa o cunosc. Sa ne cunoastem.

Au trecut 11 ani. Inca ne facem cunostinta. Inca ne pipaim. Ne adulmecam. Ne invatam limbajele. Nu vedem pe alocuri. Ne pierdem. Nu ne intelegem cuvintele. Dar mai este o viata inainte, nu-i asa?

… dar cum n-ar fi, taina altui om va ramane o taina. 

1.7.2014/10 ani

Noi dormim impreuna. In week-enduri si in vacante. Ea ma loveste cu coatele, imi arunca cate o mana peste fata. Ma impinge pana in punctul in care eu nu mai am loc. Ma piseaza cu picioarele. Si ma trage de par, cand il am. In schimb, eu ii iau plapuma. Uneori se intampla sa fac galagie si s-o trimit sa doarma la ea in camera. Chiar daca ne-am inteles ca noptile de sambata sunt ale noastre.

Gata. M-ai enervat. Te-ai dus in camera ta. 

Eu nu sunt o mama – model. Instinctul meu matern e pe jumatate paralizat. Copilul este o prioritate atunci cand este o prioritate. Dorintele lui nu sunt lege. Si nu tot ce e mai bun pentru copilul meu, ci copilul meu are tot atat de bun, pe cat are mama de bun. Pe mine niciodata nu m-au interesat discutiile mamicilor despre copii, scutece, mancare si diagnosticuri. Nici cand eram insarcinata. Nici dupa. Sincera sa fiu, pe mine foarte putine ma intereseaza din ceea ce ar trebui sa intereseze o mamica in sensul in care ne-am obisnuit.

Eu ma scol in fiecare dimineata si imi aduc aminte, cu stupoare, ca am un copil. Fix 10 ani ma scol cu aceeasi surpriza.

Nu voi amagi pe nimeni, spunand ca maternitatea e sensul vietii. Si ca un copil este un scop in sine. Nu. In schimb, eu am sa spun ca un copil este cel mai bun invatator pe care ti-l poate oferi viata. Si cea mai lipsita de defecte oglinda. Dar aceasta nu este implicit. Vrei- inveti. Vrei – vezi.

Cei 10 ani petrecuti alaturi de copilul pe care l-am nascut au fost cei mai grei din viata mea. Deoarece a trebuit sa cresc un om si sa ma cresc si pe mine. Noi am crescut impreuna si continuam sa crestem. Fiecare zi e o zi de explorare. De aventura. De sarituri in vid. De sperante. Dezamagiri. Fiecare zi e o viata in sine.

Contrar la ceea ce se asteapta sau isi doresc majoritatea mamelor, eu nu astept de la fata mea recunostinta sau multumire. Eu sunt cea care trebuie sa-i multumesc. Pentru ca m-a ales pe mine sa-i fiu mama. Pentru ca, indiferent de faptul ca nu am talent mamos si ca nu am fost pregatita sa fiu mama (si nici acum nu sunt), ea mi-a dat o sansa in plus ca sa devin om. E alaturi de mine de 10 ani deja si ma duce de mana prin viata. Si sta in fata mea de cate ori am nevoie sa ma vad in oglinda.

Eu nu stiu daca asta e vreun semn, dar noi ambele suntem nascute pe 1. Si asta ne apropie si mai mult :

1.7.2013/9 ani

Exact cu 9 ani in urma am nascut. La 9:16.

Mama ar fi spus ca atunci viata mea de femeie a luat sfarsit. Eu spun ca abia atunci viata mea de femeie a inceput.

Eu cred ca am spus asta de 2365 de ori pe acest blog, dar vreau sa ma repet – nu exista nimic mai complicat decat sa cresti un copil. Si nu e vorba de bani, de timp, de posibilittai sau de alte lucruri ce pot fi masurate.

Dar, in acelasi timp, nu exista nimic mai placut, mai complet si mai provocator, decat cresterea unui copil. Intrebati-ma care au fost cele mai importante momente din ultimii mei ani de viata, iar eu va voi raspunde ca ziua in care Ilinca a facut primul pipi la oala si ziua in care ea a mers la gradinita. Si, credeti-ma, nu exagerez. Tin minte, de parca a fost ieri, cum stateam in sufrageria noastra din Istanbul, intr-o amiaza de februarie insorit si cum inima-mi canta, deoarece in dimineata ceea fata mea a fost acceptata la o gradinita „buna”. Si eu stiam deja ca am o fata mare, care de cateva zile si-a facut cunostinta cu oala, iar azi a fost acceptata in „societate”. Ea nu avea decat 1,5 ani. Eu, insa, eu percepeam deja ca pe un om matur.

Anume atunci am inteles ca omul pe care l-am adus pe lume a intrat in viata reala si ca nimic nu poate fi egalat ca importanta cu acele doua evenimente.

Cresterea unui copil este o reiventare ce dureaza o viata. Intrebari, dubii, mici crize, mari crize, neintelegeri, evenimente, intrebari. Toate ma fac sa gandesc, sa trec prin mine, sa revad, sa ma schimb, sa slefuiesc, sa insist sau sa ma opun.

Nu sunt o mama perfecta si nici nu mi-am propus vreodata sa fiu. Mi-am permis sa fiu prinsa de Ilinca in timp ce plageam si sa accept batistuta adusa in graba de ea. Imi permit sa-i spun ca „Nu stiu de ce perioada jurasica se numeste asa” sau „Nu stiu de ce luna e portocalie in luna iunie”. Si inca imi permit sa-i spun ca sunt unele seri in care vreau sa fiu singura, dar asta nu inseamna ca n-o iubesc. Imi permit uneori sa strig la ea, adusa la limita rabdarii mele de om sau de femeie. Pe urma imi cer neaparat scuze.

Eu incerc sa gandesc. Acesta ar fi secretul maternitatii mele. Sa nu fac nimic in regim automat. Si celalalt mare secret al meu este ca am acceptat ca toti suntem oameni, iar oamenii mai gresesc. Important este sa recunosti si sa lasi copilul sa vada slabiciunea ta de om.

1.7.2011/7 ani

La multi ani, draga Ilinca, chiar daca eu nu te las sa tragi cu ochiul cand scriu pe blog. Cred ca va veni si ziua cand curiozitatea va fi mai mare decat frica de pedeapsa si vei tapa cele doua cuvinte, pe care stiu ca le-ai memorizat, deoarece mi le-ai repetat de atatea ori. Atunci vei descoperi ceva nou despre tine si despre mama ta. Eu cred in tine. Deoarece cred in oamenii care te inconjoara. Mai cred in cei 7 ani ai tai, care vor aduce mari schimbari in vietile noastre. Si nu uita, scumpa mea, ca viata e un drum lung, care poate fi parcurs destul de repede fara a vedea lumina soarelui, stropii de ploaie, curcubeul si marea ce se intinde pe partea dreapta a traseului.

1.7.2010/6 ani

Cu exact 6 ani in urma, la fel, nu dormeam in aceasta noapte. Atunci incercam sa savurez din taina facerii, dar nu prea imi iesea. Tot ce vroiam era sa ma pot ridica de pe pat, sa merg si sa nasc atunci cand imi vine. In schimb, medicii de garda au facut cum le-a fost lor mai comod. M-au pus sa ma dezbrac pana la piele, m-au invelit intr-o camasa alba si m-au tintuit la pat. Cu perfuzie, masca de oxigen, aparat de masurat bataile inimii si aparat de masurat tensiunea arteriala.

Eram perfect sanatoasa. Si fricoasa. Si insuportabila. M-au lasat fara apa. Puteam doar sa-mi stropesc  fata cu apa termala. Eram singura. Iar undeva, in coltul salii de nastere, se auzea sforaitul incet si, parca, rusinat, al tatului. Din cand in cand, el isi scapa capul pe piept si se trezea.

Am nascut la 9:16 dimineata. Nu am simtit nimic. Peridurala m-a luat prea repede, prea puternic, incat nici nu simteam cand trebuie sa imping. De fapt, nici nu stiam cum s-o fac. Am chiulit orele oferite de maternitate. Eram la Amsterdam. Cutreieram coffe-shopurile unde, contrar parerii generale, nu doar se fumeaza.

Am devenit mama. Eram curioasa sa vad ce a putut iesi din mine. Si mi-a placut ceea ce am vazut. Era ea – mica, negricioasa, deja incapatinata.

Era fata mea, care pana acum inceraca sa ma invete sa fiu mama.

paris
Călătorii

De mana, la Paris

Acum 4 ani, cand am ajuns de mana cu Ilinca in Gradinile Tuileries, se facea seara. Era trecut de ora 8, cerul era albicios, peste oras ne lasase o moleseala placuta si lenoasa, de parca nici nu eram in mijlocul Parisului, ci undeva intr-un orasel provincial de la capatul Europei. Am strans mana Ilincai si i-am spus ca nu pot sa cred ca noi doua am ajuns la Paris. Ca suntem aici. Ca e pe bune. La care ea mi-a raspuns: “De ce nu poti sa crezi? Uite, suntem chiar aici!”

Era zi de lucru, marti. Prima noastra seara la Paris.

Am coborat de la hotelul nostru situat la poalele catedralei Sacre Coeur, un hotel micut, foarte parizian, cu un lift minuscul, cu scari in spirala, pe care nu incapeai daca aveai o valiza mai mare, cu odai care mai pastrau traditia unei singure sali de baie pentru tot coridorul. Noi insa am fost norocoase. Ne-au dat o camera renovata recent. Eram primele locatare. O camera in care abia de incapea patul dublu, doua noptiere si o masuta de toaleta cu o oglinda deasupra. Aveam chiar si televizor. Dar nimic nu se compara cu baia, care era doar a noastra. Geamurile erau si ele pariziene. Inalte, cu o blustrada. De vecinii de vizavi ne separa o draperie mov. Grea si teatrala, asa cum cerea atmosfera cartierului in care ne cazasem.

Daca ieseai din hotel si o luai la vale, ajungeai la Louvre, apoi Gradinile Tuileries, Place de la Concorde, Champs Elysee si, cu putina perseverenta, la Turnul Eiffel. Iar noi o luam in fiecare zi la vale. Hoinaream fara niciun plan. Tot de ce trebuia sa avem grija era painea pentru hulubi si vrabiute, pe care Ilinca ii hranea peste tot unde ne duceam.

Dimineata mancam la hotel. Restaurantul era, de fapt, o sala mica in care incapeau toti oaspetii. Nici nu-ti trebuia ceas ca sa stii cand e gata micul-dejun. Mirosul de cafea ajungea la toate cele 5 etaje ale hotelului. Se mai da lapte cu cacao, un croissant, o jumate de bagheta cu unt si gem. Portia era atat de mare, incat pana la amiaza nu te mai gandeai la mancare.

Dupa micul-dejun ne luam harta, torbitele, apa si portofelul, ieseam din hotel, traversam strada si intram in supermarketul din cartier. Aveam un buget de 10 euro pe zi pentru alimentatie, suma care ne ajungea cu varf si indesat. Meniul era ca in cele mai bune case pariziene: branzeturi, rosii cherry, capsuni, pateuri de gasca, rucola, avocado si tot ce ne trecea prin cap si nu gaseam la Chisinau. Totul era bagat in torba si mancat prin parcuri, la iaraba verde, sau pe malul Senei.

Noi nu ne grabeam. Mergeam fara sens strazi si strazi. Eu ii ascultam povestile. Tin minte si acum despre ce imi vorbea si cum ma prinsesem sa este prima data cand aud ce spune, cand am timp, cand imi pasa de desenele animate pe care le priveste si nu casc cand imi poveste cum ii cheama pe cei 5 ponei colorati. Atunci chiar ma gandeam – cat sunt de frumosi copiii cu toate aceste interese, care noua ni se par atat de absurde si lipsite de importanta. Si cat suntem noi de departe de ei. In vajnicia preocuparilor noastre. Noi hraneam hulubii din parcuri si crapii din havuzul Gradinilor Tuileries, noi stam cu nasul la soare si ne ascundeam de ploaie, noi priveam desene animate in camera de hotel, ne vopseam unghiile, ne cumparam rochii si sandale, lasam capul pe spate din vaporul care ne plimba pe Sena, ca cerul sa ni se bage in ochi, ne certatm pe varful Turnului Eiffel, numaram firele de iarba, copertile de carti pe care le-am vrut, dar nu le-am luat. Noi ne tineam de mana. Radeam. Plangeam. Ne ciondaneam. Dormeam imbratisate. Ne iubeam, asa cum poti sa iubesti pe cineva doar atunci cand il vezi. Iar eu stiam, pentru ca eram mai mare si mai trecuta prin viata, ca acele cateva zile vor ramane intiparite in mintea mea si atunci cand voi uita multe alte intamplari din totii anii care au ramas in urma. Ca voi simti si peste decenii caldura mainii copilului meu in prima seara la Paris, cand cerul era albicios, aerul greu, iar oamenii se indreptau spre case. Pentru ca a doua zi, era zi de lucru. Si numai la noi era sarbatoare.

Foto: camasa mea si rochia ei, atarnate in camera noastra de hotel.

Reacții

Draga mamica din 165

Draga mamica din maxi-taxi-ul 165, care ai mers ieri in spatele meu pe la ora 1, de la Aeroport spre Botanica impreuna cu copilul si sotul, am fos o lasa. Dar, te rog sa ma crezi, uneori nu vrei, nu poti, te lasa puterile sa dai lectii la stanga si la dreapta, sa ai reactii si sa vrei sa faci dreptate, acolo unde vezi ca au fost nedreptatiti atatia oameni.

Inteleg ca vrei sa fii o mama buna si grijulie (dar, mai presus de orice, vrei sa fii o mama perfecta). Inteleg ca te doare sufletul pentru orice muc din nasul copilului tau, orice fir de par ud de transpiratie sau inceput de tuse. Vrei sa-i dai ce-i mai bun. Si vrei ca el sa fie sanatos.

Draga mamica din 165, noi toti vrem asta. Sa fie bine, sa fie curat. Sa fie frumos. Si sa fim cu totii sanatosi. Chiar daca nu mai suntem copii.

Stii, momentul cand ai rugat pe cineva sa inchida trapa, deoarece copilul a tusit o data candva demult, mi s-a parut un abuz. O crima impotriva celor 20 de oameni inghesuiti, care pe o caldura de peste 30 de grade trebuiau sa ajunga cumva la Chisinau. Nu ai vrut sa stii cu ce vor respira si cum vor respira acesti oameni, fiind toti captivi intr-un microbuz arhiplin la capat de civilizatie. Nu. Pentru ca tu ai copil. Tu faceai asta pentru copil. Si noi toti eram ostaticii iubirii tale de mama.

Stii, imi era atat de cald. Si atat de lehamite. Nu mai aveam nicio forta sa ma ratoiesc. Dar nici sa vorbesc politicos. Imi era greu numai de la gandul ca va trebui sa invat o femeie matura ce inseamna respect. Iar lumea tot urca. Aerul devenea tot mai putin. Si ceea ce mai ramanea era amestecat cu miros de transpiratie, parfumuri ieftine si gingii inflamate.

Sotul tau avea dreptate cand iti spunea ca nu mai este aer si ca inchiderea trapei nu este o decizie buna. Raspunsul tau “E pentru copil”, “E pentru copil”, “E pentru copil” devenise atat de insuportabil, ca simteam cum a inceput sa-mi zvacneasca vana din tampla stanga.

Ce anume este pentru copil? Aerul inchis, putoarea, lipsa de oxigen, caldura insuportabila, responsabila pentru care te faci si tu, asta este pentru copil? Daca tii atat de mult la sanatatea copilului, care, dupa spusele tale, e in convalescenta, si vrei sa controlezi totul, comanzi un taxi si rogi soferul sa-ti inchida toate geamurile. Sau, ca sa nu-l expui pericolelor reale si a celor din capul tau, il tii acasa pana se face bine. Or, atunci cand esti intr-un transport public te conformezi. Multimii, posibilitatilor, temperaturilor.

Draga mamica din 165, poate n-ar trebui sa-ti spun asta, ca, in fond, nu e treaba mea, dar, deja daca am inceput sa scriu si sa spun lucrurilor pe nume, hai s-o fac pana la capat. Copilul nu tuseste de la trapa deschisa. In schimb, de la imbacseala i se poate face rau. Poate te gandesti la asta. Si inca ceva, n-ar mai trebui sa tii atat de mult la babismele pe care le-ai prins din gura lumii de-a lungul anilor. Mai citeste si tu un articol scris de specialisti, mai pune mana pe o carte, mai da-i credit sotului, ca poate, sarmanul, nu e atat de neghiob cum incerci tu sa-l prezinti, comentandu-i orice cuvant. O fi avand dreptate omul, macar peste o zi.

Si ca sa nu uit. Eu tot am copil. Dar copilul meu niciodata n-a fost centrul Universului cu nume “RUTIERA”. El a fost parte din Univers si de fiecare data il ajutam sa-si gaseasca loc in el. Asa ca sa nu aiba de suferit celelalte parti. Dar sa nu crezi ca ma laud. Nu. Pur si simplu, am inteles foarte demult cat este de important sa simtim aerul care circula liber si nestingherit prin diverse spatii. Cat este de important sa avem cu ce respira. Si sa ne invatam copiii ca cel mai important in viata asta este sa AI CU CE RSPIRA si intotdeauna sa ceri sa-ti fie respectat dreptul la AER.

Iar tu ce ai facut? L-ai privat de acest drept.

Jurnal

Pana acum credeam ca noi dam aripi copiilor. De fapt, e invers

Ilinca a plecat azi cu avionul de la 12.30. Nu pe o vara. Pentru o viata.

Eu stiam ca aceasta zi va veni. De cativa ani ea devenise o certitudine. O asteptam insa, in alt an. Intr-o alta vara. Mi-l dadusem pe 2016 ca pe o trambulina de pe care sa sar, ca sa ajung acolo unde gandurile mele vor fi limpezi si unde nu va mai exista nicio urma de sentimentalism. Acolo unde totul se va juca cu cartea viitorului luminos si european, care e deasupra oricarei tanguieli materne. Dar viata se intampla altfel. Si oamenii functioneaza altfel. Mai ales mamele.

Nici acum, la 4 oare de cand a aterizat la punctul de destinatie, nu sunt pregatita de plecarea ei. Si nici maine, cand ma voi trezi dimineata si imi voi aduce aminte ca in august Ilinca nu se va intoarce din vacanta, tot nu voi fi.

De azi, eu am devenit vacanta ei.

In ultimii cativa ani, am trecut prin tote fazele de acceptare a faptului ca ea va pleca. De la nu-ul categoric, la da-ul incert, in care ma vedeam resemnata si ramasa dupa cortina de fier, separata definitiv de acest copil. Ma imaginam cu oroare intr-o familie noua, cu un alt copil, neputincioasa in fata zidului care ne desparte. Eu aici, ea acolo. Cand ma inecaseram definitiv in amaraciune filmelor dramatice care rulau in capul meu, mi-am dat o palma si mi-am zis ca nu ar fi rau sa-mi aduc aminte ca suntem totusi in secolul XXI si ca Uniunea Sovietica demult a murit. Si ca se poate de facut ceva. Ca eu pot face ceva. De atunci am inceput sa vad lucrurile altfel – oportunitate, civilizatie, scoala fara mamele care ma ameninta ca fata mea nu va intra in clasa la orele la care se vor folosi de televizorul pentru care nu am dat bani, viceuri fara usi si mancarea nesanatoasa de la cantina, imbulzeala din troleibuzul 21, alcoolicii care o bagau in boale, vecina de la etajul  7 care stinge intotdeauna lumina in scara, ambulantele care nu vin, spitalele in care innebunesti vara de caldura… Si tot asa.

Intre timp, au fost voci care mi-au spus sa nu o las sa plece. Dar nici asta nu am inteles. Cum poti sa interzici unui copil, care e deja in stare sa aleaga si sa decida unde si cu cine vrea sa traiasca, sa zboare de sub aripa, mascandu-ti frica de aceasta despartire cu nobilul costum al actului de dedicatie materna? Or, daca e sa fim sincere, cel mai mult in aceasta situatie, sufera mama. E un sentiment de nedescris cand realizezi ca de azi inainte ai fost inlaturata de la cea mai importanta functie pe care o indeplineai. Cea de mama cu copil acasa. Si nu e vorba, poate nu faceai nimic cu mainile tale, poate exista o dadaca, o bunica sau oricare alt ajutor, dar insusi faptul ca traiai cu aceasta responsabilitate, care era mai mult decat atat – era axa in jurul careia se invartea viata ta, iar acum ea s-a mutat, nu mai este acolo, te duce intr-un punct din care nu vezi inca bine de ce sa te tii. Ce faci de maine? Cum iti constuiesti viata mai departe? Construiesti ceva, in genere?

De azi, cica, sunt libera. Libera cum nu am mai fost. Si doar cu avantaje. Cu ani de experienta de viata in spate, fara ceasul biologic care sa-mi numere secundele, datoria fata de natura fiind demult si cu succes indeplinita, fara bagaje inutile, cu valori bine conturate si, cel mai important, cu lista de lucruri pe care nu mai vreau sa le accept. Cu visuri, pana la urma. Care sunt tot acolo si care asteapta. Si, daca pana acum asteptau sa creasca copilul si sa-si ia zborul cand si unde o vrea, acum ma asteapta doar pe mine. Si simt eu ca anume aceste visuri vor deveni noile mele repere. Axa in jurul careia se va roti viata mea.

Schimbarile sunt strasnice. Numai eu stiu cate cosmaruri am vazut in ultimul timp. Uneori imi era frica sa inchid ochii. Un gand mai negru si mai apocaliptic decat altul. Toate aceste saptamani au fost un adevarat Purgatoriu. Tot de ce m-am temut vreodata, a trecut prin fata ochilor mei. Let go. Imi repetam intr-una. Tu nu poti sa controlezi decat ceea ce se face in tine. Nu si in altul. Let go. Tu ai calea ta. Iar calea ta trece anume prin aceasta experienta. Let go. Asta e realitatea ta si nu alta. Traiesti-o.

In continuare simt frica. Putina pentru viata ei de mai departe si multa pentru mine. Paradoxal, nu?

Abia acum am simtit pana in maduva fiintei mele cat de mult avem nevoie de copiii nostri. Noi mai multa decat ei. Cata transformare aduc ei in viata noastra si ne pun zi de zi sa ne vedem demonii, fricile, incertitudinile. Ma simt la marginea unei prapastii, spre care m-a impins copilul meu. Iar eu pot sa aleg – sa zbor sau sa cad cu capul in jos.

mother
Maraton

Sunt singură din proprie dorință

Am citit cu mult interes istorioarele toate – și a mamelor căsătorite si a celor singure, și în fiecare m-am regăsit cîte puțin, în anumite perioade ale vieții mele.

Sunt singură din proprie dorință de 7 ani deja, la momentul divorțului cel mare avea 7 ani, iar cel mic avea 4 ani. Si decizia de divorț nu a fost una pe motiv de violență, agresiune sau altceva. Acum, analizînd, a fost un moft. O ideea a mea ca bărbatul meu nu face nimic pentru ca familia lui sa trăiască mai bine, de fapt boala fetelor – bărbatul vecinei e mai bun, fără a valorifica ceea ce are al tău. Iar azi, citind un articol –  m-am prins la ideea ca viziunea noastră despre viața de familie este un trai vesel, cu fețe zîmbitoare și cu probleme rezolvate de la sine. De fapt, nimeni nu ne învață cum se construiește o familie, ca ea pornește de la multă comunicare și de la coincidență în viziunea zilei de mâine. Eu am intrat in viața de familie cu viziuni total diferite de cele ale bărbatului meu de atunci, pentru ca “a venit vremea”. În viziunea lui nu era 2 copii la o distanță de 3 ani, ca in viziunea mea, nu era o soție care se exprima și insistă pe ale ei, nu era o soție care își dorește o carieră, și care este dispusă pentru asta să lase copii pentru o perioadă cu bona. În viziunea lui, el, ca soț trebuia sa lucreze într-un program fix, să nu tindă spre culmi carieristice și seara sa vină acasă pentru a privi un film, să mănânce ceva și să se odihnească, iar o data pe an să meargă la mare.

Viziunea mea era complet diferită – în care ambii părinți reușesc să atingă anumite culmi, cînd cresc ambii profesional și își cresc copiii la egal, în care există susținere și ajutor reciproc. De fapt, pîna la o anumită perioadă, ele au coincis, mai dificil a fost când aspirațiile noastre au început sa difere cardinal. Și în acel moment lipsa de comunicare și-a pus amprenta…

Copiii mei deja sunt mari si dupa 7 ani pot zice, că cei ce cresc cu unul din părinți deseori sunt mai pregătiți pentru viață. Băieții mei sunt foarte independenți, și au grija reciproc unul de altul (chiar daca se mai cearta), eu nu am stat să fac teme cu ei, sau sa merg la școala ca sunt agresivi, dar am știut dintotdeauna cum le merge la școală. Copii care cresc alături de părinte/părinți calmi si fericiți nu au nevoie de a fi agresivi, ei învață din ceea ce văd, din experiența părinților săi. Și dacă eu sunt uneori și 12 ore la serviciu, chiar dacă mi-ar plăcea să fiu la 18 acasă, atunci ei văd efortul meu, și nu pot să nu depună efort pentru a nu învăța, și deseori eu sunt cea protejată de ei.

Eu m-am străduit să nu rup legătura cu celălalt părinte și bunei, sa nu-i vorbesc de rău și uneori să îi impun să meargă în vizită, recunosc că nu întotdeauna mi-a reușit, dar în continuare mă strădui. Le zic dintotdeauna, că ei tot sunt familia lor, că fratele lor vitreg este fratele lor, este parte a familiei lor. În viziunea mea, eu ca mamă sunt responsabilă ca ei să păstreze legătura dată, deoarece în ea este puterea lor pe viitor. Din experiența mea, din moment ce lași supărarea (da, supărarea este la ambii, nu trebuie să uităm) pe care o ai față de celălalt părinte, lucrurile se aranjează de la sine. Și din moment ce începi să fii recunoscătoare tatălui copiilor tăi că îi ai și te ajută cum știe el, totul devine simplu. Și mai știu un lucru, învățat, trebuie să știi să accepți ajutor, și nu e nevoie tot timpul să fii perfectă, și nu trebuie să te simți vinovată pentru faptul că crești singură un copil, și nu trebuie ca el sa devină centrul universului tău. Ei vin în viața noastră pentru perioade scurte, cît sunt dependenți de noi, apoi pleacă pe drumul lor. Cariera nu ține de vîrstă, ci de ceea ce îți propui. Și trebuie să acționezi după cum dictează inima, nimeni încă nu a dedus formula magică cum să crești copii ideali, fiecare cu soarta lui.

Și din ce îmi lipsește, cum a menționat cineva – opinia unui om matur, cu aceleași viziuni de sex opus. Unui bărbat, da nu purtător de pantaloni, cu care să discut, sa evaluez și să iau decizii. A unui bărbat care să îmi tempereze din grija uneori excesivă față de siguranța băieților. Care să știe ce să îmi zică când nu știu cum să procedez cu băieții.

Tot ași scrie și ași scrie… Citisem undeva că Dumnezeu îi dă femeii feciori pentru a învăța cum se iubește un bărbat, iar taților fiice pentru a învăța cum se iubește o femeie. Se pare ca eu am multe de învățat, dacă am 2 băieți, și zilnic învăț ceva. Si e frumos să ai copiii, poate că e cel mai frumos și misterios lucru. Iubiți-i și mândriți-vă cu ei!

Text: Anonim